Minciuna

Este pur si simplu o parte integrata a noastra, a oamenilor. Este un ciudat cel ce nu minte. Chiar raul intruchipat. Pur malefic. Pai cum sa nu minti? Cum sa nu minti, cand prietena ta se trezeste dis de dimineata si, chiar inainte de a deskide ochii, te intreaba: "Ma iubesti?". Ingheata timpul, ingheata momentul ala si priveste-o. Cum ai putea sa iubesti o asemenea faptura. E hada, urata si pare ofilita. Corpul ei, care aseara era ... fierbinte si senzual (sa zicem), acum e un fel de sloi, lipitindu-se cu insistenta de tine.
Cum sa nu minti cand ea trebuie sa isi aleaga rochia de cocktail, si sunteti in intarziere. Si asa intarziati mereu, oriunde ar trebui sa va duceti. Cum sa nu o minti, intrucat, odata ajunsi la petrecerea aia nenorocita, lumea va priveste (defapt "o priveste") si te intreaba parca din priviri: "Hei! nu stiam ca tu aduci cocktail-urile!!". Okay, ha ha, buna gluma, a venit cu tipul cu cocktail-ul. Da ar cam fi momentu sa va uitati in alta parte, futu-va-n gura de zdrente.... In schimb, le raspund politicos cu un zambet parca desprin din Iad: Buna ziua domnule Markovici.... (gatu matii de rusnac prost - se continua in gand...)
Cum sa nu o minti pe faptura asta de care nici tu nu stii de ce te-ai legat?
Incearca sa spui adevarul. Rezultatul. Faptura asta imbracata intr-un cocktail (rochie, ma scuzati), va incepe sa se comporte dubios. Ca sa il citez pe Mark Twain:
"... si incepu sa verse apa pe gaurile cu care se uita"

Instinctele se descarca in vid

Uite. Imi e greu sa iti spun ce am de spus. Sincer. Esti exact ceea ce nu am crezut eu vreodata ca voi spera sa fii. Erai altfel, parca... demult. Candva demult. Asculta...
"Era toamna. Vesel si plin de viata, umplut de sperantele unei veri, ma pregateam din nou sa ma desprind, sa plutesc si sa ma astern. Da. Sunt depentent de vreme. Nu iti pot zambi si nici nu iti pot spune ca te iubesc. Pai cum de ce? Uite-te si tu pe geam. Nici macar nu ninge. Ploua. Esti nebuna? Cum as putea sa iti spun ca te iubesc pe o vreme ca asta? Dar... uite... as putea sa iti cant. Am sa iti compun o piesa. Si am s-o cant mandru la fiecare concert. Si am sa privesc in ochi fiecare om. Si... abia atunci am sa ma urc pe scena si sa strig ca te iubesc. Dar probabil ca mi se va face frica intr-un final si iti voi uita numele."
Obisnuiam sa ii spun asta. Zambind, parshiv, cum o fac de obicei. Off... nu stiu daca pot spune ca sunt un om parsiv. Poate... pur si simplu, ceea ce era inainte un zambet a ramas blocat si inghetat pe fata... Poate doar atat. Sau poate ca mi-e frica sa arat ca sunt trist. Si apoi, cand arat ca sunt trist, cei ce ma stiu de parsiv ma cred vesel.
Mi-as dori sa ma cunosti. Macar sa incerci. Sa te lupti cu mine insumi si sa incerci sa alfi cine sunt. De ce sunt. Si cand voi fi...
Statea imprasitata pe canapeaua ei si imi zambea privind catre TV... impasibila. Fara sa intoarca privirea mi-a spus rece: "Eu am trecut prin toate alaturi de tine. Tu nu ai trecut prin nimic."
Era ca o replica repetata fara intonatie, mimica ... mai precis nici una din toate cele trecute pe biletul de intrare. Un bilet scump...cumparat in rate cu credite de consum... de nervi si suflet si de materie cenusite.... toate consumate incercand sa intelegi o singura aratare.
"Am sa parasesc spectacolul la pauza."
Gong

Stelele...

As vrea sa incep acest post prin a va spune ca priveam un cer instelat acum cateva seri. Dar... din pacate dintre betoanele blocului meu... nu prea poti vedea nici o stea. Bucurestiul nu are stele. Cel putin nu des. Si nu d'alea naturale. Are in schimb milioane de stelute intretinute artificial. 2,20 Volti si totul merge ca pe roate.
Cartierul minunat nu doarme niciodata un somn profund. Fantasmagoric vorbin, ziua e a muritorilor. Oameni ca mine si ca tine, porniti in musuroaie catre destinul lor cotidian. Cativa vecini se duc la munca. Zilnic la aceeasi ora, cu precizia unui ceas elvetian, ies pe usa blocului, se urca in micile lor cutiute de tabla cumparate din Germania cu taxa de prima inmatriculare si asculta stiri despre remanierea guvernamentala. Vecinul meu de la opt da drumul la "house maximus". In pauzele in care schimba piesele imi pot auzi vecina de la 3 gemand... Si peste toate astea, copilul celor de la 2 care "canta" la pian. Mda... face asta de azi noapte de la 4 A.M. E deja ora 8. House-ul isi intra in drepturi din nou. Dar de data asta decibelii vin calare pe cai putere. Veciniul de la 8 se urca in masina si pleaca.
8.30... S-a trezit manelistul de la 5: "Sa canteeeeeeeeee!!!"... Inchid toate geamurile in mai putin de o secunda. Ha! Acum nu se mai aude decat vecina de la 3 care face sex.
Ora 9... A plecat si manelistul. Acum e liniste.
Iubesc linistea. Si ea ma iubeste pe mine...
Concluzia: Fiecare avem momentul nostru de... "glorie". Fiecare suntem buni la ceva... De ce spun asta? Pai cum de ce?! V-am dat deja trei exemple...
Dar revin la ce spuneam. Stateam asa in liniste si fumam. Si ma intrebam... Unde e steaua mea. Si concluzia a venit precum o palma morala (peste cur). Nu mi-a luat prea mult sa imi dau un raspuns, si am spus cu voce tare: "Noaptea" mea vine doar intre 4 pereti antifonati...