Povestea unei fete care credea in Dumnezeu

Si uite ca a venit clipa sa faceti cunostinta cu... (nush ce nume sa ii dau) Eva. Si nu, nu are nici o legatura "ascunsa" cu prietena lui Adam. In fine. Eva este o fata comuna... dar... care prin destin devine speciala :). Stiu, suna putin romantic da' merge si asa.
Eva a crescut pe intr-un orasel curat. Obisnuia sa se joace cu baietii si sa ii mai casapeasca din cand in cand - ca de semana cu ma-sa si era destul de bataioasa.
Nu i-au placut niciodata papusile. Odata, bunica-sa (din exces de zel, desigur) a incercat sa ii faca (virgula) cadou o papusa. Caki (sau Kaki. sau Cachi - nush cum ma-sa se scrie)....
Insa micutza Eva a simtit imediat cum ca bunica incearca sa ii submineze masculinitatea si s-a decis sa puna capat zilelor micutei figurine imbracata in uniforma militareasca boneta de armata. (ca de, pe vremea aia si femeile faceau armata).
Eva a crescut incet. Nu e de mirare ca s-a descurcat exemplar la scoala. Era o fata isteata si prindea totul foarte repede. De aici pana la un punct... povestea este clasica: Premiul I pana prin clasa a 5-a, vizite dese la biserica impreuna cu mama, rugaciuni spuse inainte de prima teza data, etcetera etcetera. Poveste se continua in acelasi stil clasic. In clasa a 8-a isi face chiar un prieten. El era cu vreo 4 ani mai mare decat Eva. Aspect de tocilar prafuit, oarecum constient de faptul ca o fata de varsta lui nu s-ar uita la el, citand filosofi (caci Evei incepuse sa ii placa filosofia atat cat o putea ea intelege).
Anyway. Relatia lor nu a fost deloc una tipica. Au stat cam 4 ani impreuna, pana cand Eva a terminat liceul. S-au despartit apoi, caci ea urma sa plece la Bucuresti.
Ah! Am uitat sa va spun. Eva canta. Si canta cum putine fete o puteau face. Din suflet. De mica maica-sa a incurajat-o sa se duca la ore suplimentare de muzica si canto. Asadar, dupa cum spuneam: Eva a plecat la Bucuresti, hotarata sa devina cunoscuta pentru talentul ei. S-a despartit de tocilarul prafuit fara sa sufere prea mult. Da, a tinut la el, dar nu l-a iubit. Nu ar fi stiut cum. Suferinta nu a avut loc in suflet in acele clipe. Oricum el a fost doar o parte din procesul ei de maturizare.
In sfarsit. Eva ajunge in Bucuresti. Cu un suflet curat, plina de sperante si vise, entuziasmata de faptul ca in sfarsit ii va cunoaste pe cei pe care ii admira sincer.
Acum, am sa sar peste o parte din poveste, spunadu-va pe scurt: Provocari noi, multe zile grele, lipsa unui camin, mutari dese dintr-un loc in altul, fel de fel de iubiti, fel de fel de incercari de a iesi din anonimat. Sacrificii, compromisuri, oameni folositi, bucati din suflet rupte. Si apoi, alte cateva sacrificii si compromisuri.
Eva avea ceva ce o deosebea cu siguranta de multi oameni pe care ii cunosc. Vorbea despre Dumnezeu. Si o facea cu o convingere aproape molipsitoare...
Primele videoclipuri, primele succese. Bani putini veniti din asta, dar suficienti incat sa o faca sa creada ca nu va munci degeaba. Cunoaste oameni din ce in ce mai influenti... e precum un drog si mama ei o avertizase: Celebritatea te poate impinge sa il superi pe Dumnezeu.
Eva ajunge celebra. Nu foarte, dar suficient cat sa poate vehicula 2-3 nume importante astfel incat sa iti atraga atentia. Daca ai noroc, apuci sa ii vezi videoclipul de cateva ori pe zi sau, de ce nu, sa ii auzi piesa plimbandu-te in mall sambata dupa-amiaza....
Din ce in ce mai multi oameni folositi, succese din ce in ce mai mari, din ce in ce mai multe ispite, putina munca si multa vorba, asteptari mari de la ceilalti, putin de oferit in schimb... gust de caviar si aburi de sampanie, idei integre si alte cateva idei despre Dumnezeu... Succese din ce in ce mai mici, compromisuri mai mari. Nefericire. Prieteni pierduti. Suflet rupt in bucati din ce in ce mai mici... cred ca ati inteles ideea...

Nu stiu ce se va intampla cu Eva pana la final... povestea ei e departe de a fi terminata... probabil ca am sa tin la curent pe masura ce mai aud ceva despre ea....

Maratonul egoistilor

Te-ai intrebat vreodata cum se face ca uneori poti fi atat de important pentru cativa necunoscuti si, in acelasi timp, atat de lipsit de semnificatie pentru oamenii pentru care ti-ai dori sa insemni ceva? Eu ma intreb asta, si o fac des... asa ca nu nega. Esti le fel ca mine. Arati ca mine, vorbesti ca mine, zambesti la fel cum fac si eu. Te enervezi, te intristezi, te deprimi si incepi sa zambesti din nou. Ai la fel de putini prieteni cum am si eu. Unul... poate doi daca faci parte dintre cei norocosi....
Si cu siguranta ca ca de multe ori ti-ai dorit sa te observe un al treilea prieten. Adica sa te observe "ca" prieten un altul decat cel (sau cei) pe care il/ii aveai. Si asta nu s-a intamplat. Gandeste-te: ai incercat sa te porti in toate felurile. Sa fii amabil, sa ii zambesti si sa il ajuti. Sa il suni din cand in cand sau poate chiar prea des... sa il intrebi daca ii e bine sau daca are nevoie de ajutor cu nush' ce tampenie. Ba chiar mai mult de atat, cand toate astea nu au dat rezultate, ai incercat sa il enervezi, sa il sufoci, sa il superi cu tot felul de ironii... numai si numai in speranta ca ai putea sa il faci sa ii pese. Sau macar sa il faci sa vada ca iti pasa.
Stai linistit. Cu siguranta ca a vazut ca iti pasa... Tocmai de asta a luat-o la fuga. Pentru ca iti pasa de el. Si fii sigur ca din prima clipa in care a simtit asta a inceput sa fuga.
"Dar vai ce gandire de trist" replica optimistul din tine :)
Nu sunt deloc trist - dupa cum ar putea crede unii - dar asta e lumea in care traim. Pur si simplu, cand cineva nu intra in sfera ta de... perceptie si incepe sa ii pese, incepi sa fugi... deparca ai fugi pentru propria ta viata.
Ce pot sa spun... poate ca in loc sa ne plangem si sa blamam treaba asta... ar trebui sa ne punem si in ipostaza celui care fuge... Personal... si eu cred ca as incepe sa fug daca... mi s-ar cere sa dau inapoi niste sentimente pe care eu nu vreau sa le primesc... Sa dai inapoi? Cand ai atat de putin? Nu stiu ce sa iti zic...
Comic, dar chiar in timp ce scriu aceste randuri, cineva lucreaza in studio (un etaj mai jos) la o piesa: "Life goes on that's what they say"... Cred ca am sa tin minte asta si am sa o strig peste umar atunci cand voi incepe sa alerg.

2008 Vise si sperante in Cartierul Cubanez

2008 vise, 2008 sperante. Ar putea fi chiar zeci de mii... milioane. Cred ca depinde de la persoana la persoana: unii se pierd printre vise altii isi pierd visele (sau visurile - nu stiu nu am facut niciodata diferenta intre aceste doua cuvinte... eu unul pot visa cu ochii deschisi si probabil ca din acest motiv confuzia).

Din pacate am "absentat" in ultimele luni in ceea ce priveste blogul meu dAAAr... 2008 aduce cu el intentia de a reveni cu mini povestirile mele... Asadar, ar trebui sa incep prin a va spune (pe scurt) ce am facut in ultimele luni. So check it out, am sa fac un alineat nou.

Ei bine, in ultimele luni am facut o mica excursie. Pana in iad, around the corner... "Am vrut" sa vad cum e si m-am decis sa fac pasii neccesari. Primul? Am facut tot posibilul sa imi pierd job-ul. Cum? Pai simplu as spune: am inceput sa muncesc din greu, tinand destul de multe ore de emisie la mult iubitul meu Radio Lynx. Da recunosc, am iubit radioul si probabil voi reveni la meseria aceasta... dar pana atunci... vedem.
Pasul 2? A fost sa imi bag p*** in unii din "prietenii" mei cu care... pur si simplu am obosit sa fiu prieten. M-am saturat de egoisti si am decis sa devin eu unul.

Pasul 3? Pasul 3 a fost sa imi pierd familia. Nu la propriu. NU a murit nimeni slava domnului si sper ca nu se va intampla curand. Insa, pur si simplu, datorita viselor si aspiratiilor pe care le am, drumul familiei s-a despartit de al meu. Suna romantic oarecum, nu? Romantic dar trist...? Ei bine nu este asa. Este real de tragic sau tragic de real.
Si acum, tu cititorule caruia, sensibilizat de povestioara mea "intunecata", au inceput sa iti curga lacrimi pe toate deschizaturile :) ai sa te intrebi: "De ce dracu' imi povesteste baiatul asta toate prostiile astea? Chiar crede ca ma intereseaza?".

Este alegerea ta daca decizi sa citesti blogul meu. Este tot alegerea ta daca decizi sa il citesti frecvent. Insa, daca il vei citi vei trai un... role playing game... odata cu mine. Va spun de pe acum finalul: Ori ma voi duce "la dracu", ori voi ajunge in propriul meu paradis.

O sa fie interesant. Si in plus, la sfarsit veti putea spune: "Tu stii povestea baiatului aluia nebun din Cartierul Cubanez?"